Vechimea si importanta casatoriei

Casatoria este socotita drept cea mai veche institutie a dreptului divin, fiindca ea a luat fiinta - asa cum se refera in Sfanta Scriptura - odata cu crearea primilor oameni, Adam si Eva. In capitolele I si II de la Facere se spune ca dupa ce Dumnezeu a facut pe om, a vazut ca "nu este bine sa fie omul singur" si de aceea i-a facut ajutor potrivit pentru el, facand in acest scop pe femeie, "os din oasele lui Adam si carne din carnea lui" (Fac, 2, 23). Apoi, binecuvantandu-i, le-a spus : "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti" (Fac, 1, 28). Totodata Dumnezeu a randuit ca inmultirea oamenilor sa aiba loc prin iubire, prin crearea de noi familii : "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup" (Fac, 2, 24).

Casatoria natuarala pe viata intre un barbat si o femeie se intemeiaza pe fatul ca barbatul si femeia numia impreuna alcatuiesc umanitatea completa.

Dumnezeu a vrut ca aceasta unire sa fie si sa ramana monogama. In acelasi timp, unirea fiind atat de stransa incat ambii soti formeaza un trup, casatoria are si caracterul indisolubilitatii, adica este socotita ca incheiata pentru toata viata. De asemenea, unitatea trupului care se realizeaza in­tre cei doi soti prin casatorie presupune egalitatea lor si deci impartasirea lor de aceleasi drepturi si datorii, prevazute atat de legile divine, cat si de legile civile; intre aceste indatoriri este mentionata, ca deosebit de importanta, fidelitatea reciproca.

Caderea in pacat a primilor oameni - Adam si Eva - s-a rasfrant cu consecinte pagubitoare si asupra casatoriei. De asemenea, n-a fost respectata indisolubilitatea casatoriei, practicandu-se desfacerea ei atat prin divort, cat si - mai ales - prin procedura repudierii femeii de catre barbat. Cu toata straduinta sa de a asigura casatoriei indisolubilitatea, Moise n-a reusit sa impiedice nici divortul, nici repudierea, din cauza invartosarii inimilor compatriotilor sai, dupa cum a tinut sa precizeze Mantuitorul Hristos in raspunsul pe care l-a dat fariseilor care, ispitindu-L, L-au intrebat pentru ce a ingaduit Moise ca barbatul sa poata da carte de despartenie sotIei si sa o lase, daca a fost randuit ca ceea ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta (Matei, 19, 8). Nereusind sa inlature divortul si repudierea, Moise a cautat ca cel putin sa tempereze unele practici care degradau casatoria din punct de vedere moral si o indepartau de implinirea scopului ei esential.

Evreii nu respectau nici egalitatea intre sot si sotie ; pentru ei femeia trebuia sa corespunda datoriei de a asigura sotului succesori. Asa se explica practica repudierii sotiei care nu putea avea copii si practica leviratului, potrivit careia cand un evreu murea fara mostenitori, fratele sau era dator sa se casatoreasca cu cumnata sa vaduva (Deut., 25, 5-10) ; iar daca decedatul nu avea frate, obligatia revenea unei rude apropiate (Rut, 4, 5) ; dar si intr-un caz si in altul, primul copil care se nastea dintr-o asemenea casatorie era socotit ca al celui decedat.

In privinta infidelitatii, legislatia pedepsea si pe femeie si pe barbat pentru savarsirea adulterului (Deut., 22, 22) , in practica insa, era pedepsita mai mult femeia, motiv pentru care Mantuitorul, atunci cand fariseii au adus inaintea Lui pe o femeie prinsa in adulter - fara cel cu care savarsise adulterul - si asteptau ca El sa aprobe condamnarea femeii la pedeapsa lapidarii, cum prevedea legea lui Moise le-a spus : "Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei" (Ioan, 8, 7), dar cum nici unul dintre cei care o parasera n-a aruncat cu piatra, fiind toti mustrati de cuget, nici Mantuitorul n-a condamnat pe femeia adultera, ci numai i-a recomandat ca pe viitor sa nu mai pacatuiasca.Situatia aceasta de decadere in care se gasea casatoria la evrei, in timpul In aceste conditii, Mantuitorul inalta casatoria la rang de Sfanta Taina.

Casatoria ca Sfanta Taina

Mantuitorul a redat casatoriei cinstea cuvenita, ridicand-o la treapta de Taina, si i-a imprimat caracterul de indisolubilitate, dand porunca si putere omului sa lupte impotriva slabiciunilor si desfranarii. 

Momentul in care Mantuitorul a ridicat casatoria la treapta de Taina este participarea Sa la nunta din Cana Galileii, impreuna cu ucenicii Sai, cand a savarsit si prima Sa minune (Ioan, 2, 1-11). In aceasta participare, sfintii parinti au vazut intentia Mantuitorului de a arata nu numai sotilor acelei nunti, ci sotilor din toate veacurile, de cata cinste se bucura casatoria in fata Sa si cu cata inaltare sufleteasca se cuvine ca ei s-o incheie. Ca Biserica a cinstit de la inceputul activitatii ei casatoria ca Taina Sfanta rezulta limpede din Traditia Bisericii, adica din practica neintrerupta a Bisericii.

Aceasta practica isi gaseste temei in Sfanta Scriptura, si explicare si confirmare, in invatatura sfintilor apostoli. Astfel, sfantul apostol Pavel, in Epistola sa catre Efeseni - dupa ce sfatuieste pe femei sa se supuna barbatilor ca Domnului, iar pe barbati sa-si iubeasca femeile precum Hristos a iubit Biserica, si dupa ce repeta cuvintele Mantuitorului (Matei, 19, 5) si cele din Cartea Facerii (2, 24) : "Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup" - adauga : "Taina aceasta este mare, iar eu zic in Hristos si in Biserica" (Efes., 5, 32). Sfantul apostol Pavel numeste, asadar, casatoria nu numai Taina, ci "Taina mare" ; iar in Epistola I catre Corinteni (7, 39), vorbind despre libertatea femeii de a se casatori dupa ce ii va muri barbatul, el conditioneaza aceasta ingaduinta de indatorirea ei ca noua casatorie pe care o va incheia sa fie "numai intru Domnul", adica numai cu binecuvantarea Bisericii, caci numai daca este incheiata "intru Domnul", casatoria este "Taina mare". 

Conditiile pentru savarsirea valida a Tainei cununiei

Ca si celelalte sfinte Taine, si la savarsirea Tainei cununiei trebuie respectate, cu strictete, randuielile pe care Biserica Ortodoxa le-a stabilit cu privire la : savarsitor, primitor, materie si forma.

Savarsitor al Tainei cununiei este episcopul si preotul. La romano-catolici, savarsitori sunt socotiti insisi mirii, cei care se casatoresc, accentuandu-se importanta consimtamantului lor ca element esential al validitatii casatoriei, iar nu binecuvantarea preotului. Prezenta preotului, dupa doctrina consacrata in Biserica Romano-Catolica de catre sinodul I tridentin, n-are un rol activ, preotul era socotit un martor spectator. 

Primitorii sunt cei care se casatoresc - un barbat si o femeie - dovedind inaintea preotului savarsitor al Tainei cununiei ca au botez valid si indeplinesc, pe langa conditiile pe care le prevad legile statului pentru incheierea casatoriei civile, si poruncile stabilite de Biserica.

La baza consimtamantului sotilor de a se uni in casatorie nu trebuie sa stea insa nici o conditie care ar contraveni legilor bisericesti si legilor civile, moralei crestine si bunelor moravuri.

Taina cununiei contine in cultul ei invocarea Sfantului Duh prin rugaciuni si prin formula : "se cununa robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin". Aceasta formula este socotita forma Tainei cununiei. in cazul in care numele dat la botez ar fi altul decat cel din certificatul de nastere de la Oficiul de stare civila, in formula se va pronunta numele dat la botez.

Logodna

Biserica crestina a folosit de la inceput logodna ca act premergator casatoriei, fiindca era practicata - fiind chiar legiferata - atat in Vechiul Testament cat si in dreptul roman. Definitia logodnei - sponsalia - a adoptat-o Biserica din dreptul roman (Dig., XXIII, 1, 1) ca "promisiunea reciproca a unui barbat si a unei femei ca se vor casatori in viitor".

Biserica nu a ignorat aceasta practica, dar azi ea nu mai formeaza o ceremonie aparte. In Biserica noastra, se savarseste logodna religioasa odata cu Taina cununiei.

Casatoria ca act civil este reglementata de catre stat, iar ca act religios, de catre Biserica. Atat statul cat si Biserica, inainte de a aproba incheierea unei casatorii se documenteaza cu privire la raporturile dintre soti, pentru ca nu cumva intre ei sa existe piedici legale sau religioase, care s-ar opune la incheierea casatoriei lor, dar pe care ei ori nu le cunosc, ori ar fi ispititi sa le treaca sub tacere. 

Ceremonia Cununiei

La savarsirea cununiei religioase se trece, deci, numai daca nu exista impedimente. Dar pentru savarsirea valida a cununiei trebuie respectate toate randuielile pe care Biserica le-a stabilit cu privire la : savarsitor, primitor, materie si forma. Savarsitor este preotul competent prin domiciliul mirilor. In cazul cand acestia ar dori sa li se savarseasca cununia la alta parohie, ei trebuie sa prezinte dovada din partea parohului propriu ca nu au impedimente prevazute de Biserica. Punctul important al ceremoniei consta in invocarea Duhului Sfant prin formula "Se cununa robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin".  

Preotul savarsitor este dator ca inainte de a incepe savarsirea cununiei sa se incredinteze daca mirii sunt la prima sau la a doua casatorie, in cazul cand unul dintre soti ar fi la prima casatorie, iar celalalt la a doua sau a treia casatorie, preotul va urma randuiala prevazuta pentru a doua si a treia casatorie, preotul va trebui sa se convinga ca sotul care a mai fost casatorit a obtinut si desfacerea casatoriei religioase, nu numai a celei civile. Altfel, el va fi sanctionat potrivit dispozitiilor Regulamentului de procedura, iar din punct de vedere bisericesc casatoria va fi socotita nula. Cununia se savarseste public, neingaduindu-se cununii secrete. Nasii, care trebuie sa fie ortodocsi si cununati. Ca timp al savarsirii Tainei cununiei sunt socotite potrivite Duminica sau zilele care nu sunt prevazute ca zile de post si cele care nu cad in praznice mari ale Bisericii. In nici un caz nu se savarsesc cununii in zilele de miercuri si vineri, la 29 august si 14 septembrie. Cu aprobarea Episcopului, pentru cazuri speciale, pot fi savarsite cununii dupa prima si inainte de ultima saptamana a posturilor mai mari de peste an.